Şase luni după 2 martie 1992 intersectate cu mine
…La 2 martie 1992 aveam 18 ani. De 2 zile terminasem felceria la colegiu. Prin martie-aprilie era nevoie de cadre medicale, se rezolva prin trimiterea pe poziţii a echipelor cu ambulanţe de la toate spitalele, în special de la urgenţă. De la spitalul de copii nr.2, unde mă repartizaseră pe mine, trimiteau o ambulanţă pe poziţii, m-am cerut da nu m-au lăsat să mă duc. Am ajuns în Coşniţa prin mai pe altă cale, cu echipajul unui prieten, doar pe o seară. Un fel de eroism naiv şi tineresc.
…În Chişinău nu aveam cămin, aşa că trebuia să merg des acasă. Lângă satul meu, în pădure era dislocată o baterie de tunuri care băteau la distanţă lungă, 15-20km. Când începeau a bate, în fiecare seară la 22.00 sau la necesitate, se stingeau lumânările.
…Pân a ajunge în sat la mine treceam 2 posturi, unul serios la Hruşeva, altul la intrare.
…Verile copilăriei au avut loc pe la Mărcăuţi (sătuc lângă Holercani) – Doroţcaia – Grigiriopol – Cocieri. Ştiu bine lumea de acolo, au ceva pitoresc, frumoşi în felul lor de a fi. Nu acei oameni s-au pornit cu armele împotriva mea.
…În primăvara lui 92 lumea era speriată, năucită. Ziua lucrau pe deal în sunetul bubuiturilor, seara mai mult prin ascunzişuri, beciuri. Satul meu îi după Ciorescu, la distanţă de ~14km de Vadul lui Vodă şi Criuleni pe linie dreaptă. În vară lumea deacum se obişnuia. Prin iulie chiar s-au început a face discotecă la clubul din sat. Mergea muzica în paralel cu bubuiturile tunurilor din pădure.
…Vara au venit în Chişinău câteva companii de voluntari de pe poziţii. Vreo 100-150 de voluntari au stat pe scările parlamentului (actuala preşedinţie) echipaţi şi înarmaţi 100%, 3 zile. Cereau să se găseasă trădătorii din conducere care nu-i lăsau să meargă înainte. Puteau să ocupe tot ce era important pe atunci în Chişinău în vreo 15 minute.
…Aveam cartuşe de kalaşnikov, aveam şi de cele mari de la “zenitkă”, erau frumoase, arama le lucea frumos, unul era broneboinâi. Ştiu în mod practic ce-i asta grenadă. Am tras din Kalaşnikov. Cartuşele le lipisem pe un perete întro camera dintrun cămin de la universitatea agrară unde-mi găsisem de trai pentru acele timpuri. Mi le-au furat împreună cu alte lucruri.
…Vara lucram la spitalul nr.2 de copii, pe strada Hâjdeu. În regiunea ceea toată noaptea se audeau împuşcături. Multe.
…Spre toamnă s-a semnat încetarea focului. Aşa şi nu mi-a fost clar niciodată cine şi cum a hotărât care localităţi din zona de conflict cu cine rămân. De ce au murit şi suferit mulţi oameni e altceva, e altă întrebare cu lungi răspunsuri.
Texte asemănătoare:
9 luni. la bloggeri - Exact la nouă luni după evenimentele din 7-8 aprilie în...
8 martie in sfera IT moldoveneasca - Mustrarea lui Molojen, iubitul nostru Tehnolog Informational principal, si demisia...
Duminică. Nud. Lectură. După geam zăpadă - Dumincă am să-mi rog soţia, aşa cum ştiu eu am...
Categorie: Societate |
Loading ...
Ceziceu - Blogherita cu apucaturi, 02/03/2010 @ 00:49
eram singurica in camera si priveam TV. am auzit ca Moldova a intrat in razboi. Brusc prin cap mi-au aparut imagini de razboi vazute prin filmele sovietice si pe mine m-a apucat groaza intelegerii gravitatii situatiei. Si la ai mei 6 ani am inceput sa plang cu suflet rupt. MI-era frica de boala, de foamete, de ruina, traiam la al 16 etaj si mi-am inchipuit cum totul cade si eu merg printre pietre murdara si singura si toti merg grabiti si sunt toti rai…. am plans mult, vreo ora-doua poate si nu puteau sa ma linisteasca…
[Răspunde]
Oxana, 02/03/2010 @ 01:49
Eu aveam 2 ani. Nu prea îmi amintesc multe. Ţin minte doar momentul când întreaga mahala ne-am urcat într-o maşină mare şi ne-am dus în satul Geamăna, raionul Anenii Noi. Se începuse deja războiul. O vecină cocea pâine, n-a mai reuşit să ducă la bun sfârşit lucrul că trebuia să mergem. Într-un vas mare a luat aluatul cu noi, la Geamăna, a copt acolo pâinea
În Geamăna am stat câteva zile la o familie, bunelul mi-a cumpărat de-acolo nişte ciupici pe care-i am şi azi
Fiind chiar la hotar cu Transnitria, satul meu(Fârlădeni, r. Căuşeni) a avut de suferit mult, au murit vreo 15 oameni din sat. Şi-acum găsim prin grădină patroane.
Măcar de s-ar fi terminat atunci, dar acum suntem nevoiţi să suportăm consecinţele, vame la fiecare 10 metri, verificare de buletin, completare de fişe de migraţie. Atât de înjositor.
[Răspunde]
vitalie Reply:
March 2nd, 2010 la 11:12
@Oxana, @Ceziceu, nu-mi place ce a fost, dar îmi place să-mi aduc aminte cum era şi cum gândea lumea atunci. Cerul şi pământul comparativ cu azi.
…Vroiam şi eu să merg, nu mă acceptau că eram singurul la părinţi ;-( Nu ştiu ce aş vrea azi, dacă s-ar repeta, doamne fereşte.
P.S. cu kalaşnikovul n-am tras în ţinte vii, doar de antrenament. dar amintindu-mi de starea psihoemoţională de pe atunci, cred că aş fi tras fără ezitare.
[Răspunde]
oldman, 02/03/2010 @ 15:40
Nu vom afla probabil niciodată adevărul. Nici despre acest război, nici despre această pace. Nu pentru că n-ar avea cine să-l spunp, ci pentru că nu am învăţat şi nici nu cred că vom învăţa vreodată să acceptăm că adevărul este de fapt foarte neplăcut şi cu totul altceva decât ceea în ce preferăm să credem.
[Răspunde]
vitalie, 02/03/2010 @ 20:42
@oldman, cei ce au avut de suferit… asta e irecuperabil. chiar dacă ştii adevărul. Şi da, ai perfectă dreptate, adevărul este foarte neplăcut mai tot timpul.
[Răspunde]
oldman, 02/03/2010 @ 23:40
Tocmai înlocuirea adevărului cu mituri ce par plăcute provoacă mereu noi şi noi suferinţe irecuperabile. E şi asta un adevăr neplăcut. Şi inutil, pt că oamenii nu vor să renunţe la mituri.
[Răspunde]
vitalie Reply:
March 3rd, 2010 la 09:53
@oldman, demult cânt şi eu asta – evitarea adevărului, amar cel maides, te vâră-ntrun cerc vicios.
[Răspunde]