O zi se schimbă cu alta. Apoi săptămâni, ani, zeci de ani. Asta se numeşte viaţă. Omul din prostia sa, or din naivitate, or mai degrabă c-aşa trebuie, tinde spre o stare de “înflorire” permanentă pe care o numeşte viaţă fericită. A lui, a celor scumpi lui. Spre o fericire, definiţia căreia nu există în termeni univoci.

Hai pentru un moment să-mi închipui că omul nu îmbătrâneşte, că este veşnic de vârsta de 30 de ani. Trăieşte. Crează valori – adică îşi materializează visele. Are copii. Nu la fiecare 3-5 ani, că s-ar primi  o progresie aproape geometrică, dar la fiecare …10-20 ani. Ce va fi peste numai 2-300 de ani de aşa viaţă? Ce va mai dori omul? Spre ce fericire va mai tinde? Nu-i va fi lehamite tot mai des şi mai des?

Şi aici, pentru a corecta, pentru a răspunde la cele de mai sus, vine un element cheie al vieţii omului. Punctul unde se trage o linie de-a curmezişul. Şi omul pleacă. Moartea – spre acest punct omul merge toată viaţa. Învaţă. Greşeşte. Cunoaşte. I se uzează corpul. Se ataşează de alţii şi alţii de el.

Toţi ştiu, conştient sau mai puţin conştient, că asta ni-i dat tuturor. Mai departe sau mai aproape. Dar cu încăpăţânare omul nu vrea să se împace cu moartea. Mai ales a celor scumpi lui. Nu vrea să se împace că această “linie” se află undeva alături tot timpul. Linie absolut necesară vieţii, componenta ei de bază.

Şi fiecare despărţire de oamenii scumpi lasă un gol care se trăieşte greu. Îţi vine să urli ca lupul tot atingându-te de nişte amintiri, de nişte secvenţe de care memoria nu vrea şi nu trebuie să scape. Secvenţe care frig prin imposibilitatea de a fi schimbate. Şi fiecare moarte trăită alături provoacă o reevaluare a vieţii…

…Apoi golul creat de plecarea cuiva scump lui se retrage. Nu dispare, trece mai în umbră. Şi se merge mai departe. Tot spre o linie trasă de-a curmezişul. Dar se merge deacum altfel de cum s-ar fi mers.