Dar au fost 4 ani controversaţi. De la naştere avea o voce numa bună pentru operă – când începea a plânge, alergam spre odaia lui de zburau covoraşele de sub picioare. Acum nu ştiu dacă plângea mai mult decât frate-su, ştiu precis că mai tare.

În primul an îi ziceam “paraşutistu”. Pentru multele şi renumitele-i căderi din pat. Când nu plângea – ne zâmbea. Apoi nu mergea când ne aşteptam noi, ne-am conformat şi aici. Apoi muşca pe mam-sa, pe frate, pe mine, pe toţi, cred că aşa îşi manifesta dragostea. Şi iar râdea. Apoi nu vroia să meargă pe bicicletă, o ducea strict de jos.

Acum nu vrea să zică “r”. Acum când înfoaie un “si” de 30 de secunde întrun diapazon pe care numai copii îl pot ţine, timpanele îţi mai ţiuie încă vreo 5 minute. Acum împarte cu o plăcere pe care numai el o cunoaşte săruturi şi zâmbete la toţi cei dragi lui. De câteva zile e la buneii de la Nistru, frăţiorii se fac prieteni cu soarele.

Despre ce simt, despre ce vreau să-i spun, despre ce vreau să fie, cred că mai bine decât Maestrul Vieru numai Dumnezeu poate zice:
…sa nu Calci de sus, Sa nu incovoi spinarea. Sa mergi frumos si demn Si nezgomotos Ca pe obraz Lacrima celui care a invins.

Andrieşu, pup!

Japonia cutremurătoare. Foto reportaj de la http://www.boston.com/

A fost şi la moldoveni o mare apă în vara lui 2010. Mare pentru dimensiunile imaginaţiei noastre – apa din Prut a venit lent peste 2-3 sate. A murit un om care…dar e altă discuţie. Multe plânsete şi multă vorbăraie au mai fost din cauza caselor distruse. Case din lut şi piatră construite acum 50+ ani. În rezultat Moldova a reuşit ţâgănirea de la sor-sa a 100 mln. Şi de la alţii. Bani cu care era posibil de construit o jumătate de raion de dimensiuni tot de-ale noastre… Dar tot e altă discuţie.

Ieri a fost un cutremur în Japonia, care dacă, Doamne fereşte, se întâmplă la noi – era Apocaliptic.  8,9 grade pe scara Richter distrugea 90% din construcţiile Moldovei cu tot cu beciurile pline de autolăudatele vinuri, majoritatea din care le poţi consuma numai залпом. La Japonezi s-a distrus puţin, mai nimic. Dar a venit apa după asta. Cam de vreo mie de ori mai distrugătoare ca inundaţia celor 3 sate ale noastre. N-am văzut bocitoarele la japonezi. Ei se adună, se ajută, lucrează tăcuţi. Ca de obicei. De bani – Japonezii au a II-III-a economie globală.  Pot să se reconstruiască complet în 2-3 ani, totuşi o să le donez cât va fi posibil, mi-a amintit paypal că este o posibilitate. Donez, ca să mă simt util vreunui copilaş de acolo.

…Suntem 2 popoare diferite. Cu 2 mentalităţi diferite. Iar de mentalitatea unui popor se ocupă conducerea acelui popor, se ocupă cultura prin oamenii lui de cultură. A, da, la noi ar mai trebui să se ocupe şi biserica(religia).

Dar la noi conducerea face altceva.
Oamenii “de cultură” îs ocupaţi, între cântatul la nunţi, de gâtuirea la alde Pavel Turcu, plecarea de la emisiuni provocatoare, etc.
Iar biserica n-o face că are alte ocupaţii, mai puţin spirituale.
În capătul lanţului celor ce se ocupă de mentalitate sunt oamenii simpli, care o şi consumă, aşa cum şi-o pribluiesc ei.

Mare tragedie în Japonia. Doamne Fereşte-ne pe noi de aşa încercări că dispărem momentan!
Şi Ajută-I pe japonezi să treacă şi de încercarea asta.
Diferite popoare, la diferite încercări puse.

Imagini:
www.boston.com/bigpicture/
totallycoolpix.com

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrân aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.

Iurie Sadovnic – Mi-e dor de tine, mama

.

- Alo.

- Alo, telefonează Doamna Linişte, se auzi după o pauză lungă din capătul opus al firului.

- Da, Linişte. Te ascult.

- Vreau să-mi dai un interviu.

- Nu-ţi trebuie interviul meu, îi răspund eu Liniştei. Ştii tot despre mine. Ţi-am vorbit de un milion de ori. Despre toate.

- Ţi-s cea mai bună interlocutoare, ştiu. Dar răspunde-mi doar la o întrebare, bun?

- Bun, numa una. Ascult.

- De ce mă cauţi oriunde şi oricând?

N-am ştiut cum să-i răspund. Cu toate că ştiam foarte bine ce să-i spun. Înseamnă că acum veni rândul meu să tac.

Hai pentru un moment să-mi închipui că omul nu îmbătrâneşte, că este veşnic de vârsta de 30 de ani. Trăieşte. Crează valori – adică îşi materializează visele. Are copii. Nu la fiecare 3-5 ani, că s-ar primi  o progresie aproape geometrică, dar la fiecare …10-20 ani. Ce va fi peste numai 2-300 de ani de aşa viaţă? Ce va mai dori omul? Spre ce fericire va mai tinde? Nu-i va fi lehamite tot mai des şi mai des?

Şi aici, pentru a corecta, pentru a răspunde la cele de mai sus, vine un element cheie al vieţii omului. Punctul unde se trage o linie de-a curmezişul. Şi omul pleacă. Moartea – spre acest punct omul merge toată viaţa. Învaţă. Greşeşte. Cunoaşte. I se uzează corpul. Se ataşează de alţii şi alţii de el.

Toţi ştiu, conştient sau mai puţin conştient, că asta ni-i dat tuturor. Mai departe sau mai aproape. Dar cu încăpăţânare omul nu vrea să se împace cu moartea. Mai ales a celor scumpi lui. Nu vrea să se împace că această “linie” se află undeva alături tot timpul. Linie absolut necesară vieţii, componenta ei de bază.

Şi fiecare despărţire de oamenii scumpi lasă un gol care se trăieşte greu. Îţi vine să urli ca lupul tot atingându-te de nişte amintiri, de nişte secvenţe de care memoria nu vrea şi nu trebuie să scape. Secvenţe care frig prin imposibilitatea de a fi schimbate. Şi fiecare moarte trăită alături provoacă o reevaluare a vieţii…

…Apoi golul creat de plecarea cuiva scump lui se retrage. Nu dispare, trece mai în umbră. Şi se merge mai departe. Tot spre o linie trasă de-a curmezişul. Dar se merge deacum altfel de cum s-ar fi mers.

Reportajul foto este din categoria “mast si” şi-l găsiţi în linkurile de mai sus.

Eu plasez mai jos numai câteva imagini cu locurile unde am petrecut verile copilăriei – la Mărcăuţi, un sătuc mai sus de Holercani.

Acum 30 de ani, în aceste stânci, copii de 4-7 ani – împreună cu verişorul Costică, ne umpleam picioarele de zgârâieturi, ne ardeam la soare pân la răni pe umeri.

Locuri pline de frumuseţe şi de risc explorate de doi draci de copii care nu ştiau ce-i astâmpărul în timp ce buneii şi cine mai avea grijă de noi credeau că eram “prin sat”

Ca să te orientezi în dimensiuni – pot să-ţi spun că marginile şlefuite de la nivelul apei au 3-4 metri înălţime.

Din acest punct de multe ori am privit fascinat în partea cealaltă a Nistrului şa la “marea” de la Dubăsari. Cred că sunt 200+ metri înălţime de la nivelul apei Nistrului din acest punct.

Locuri frumoase cu oameni frumoşi.

imagini: cu permisiune de la Benia Pictures Production

Cei care trăiesc cu poveştile doar despre inocenţa şi fumuseţea copiilor li se permite să nu fie de acord. Da, copiii-s ceva foarte frumos în viaţa omului, dar mai au şi alte laturi ale existenţei lor. Pe care le trăiesc şi le simt doar cei care au copii şi care trăiesc atât aspectele frumoase şi plăcute dar şi pe cele mai puţin plăcute.

…L-am chişcat azi pe cel mic că deacum nu mai ştiam ce să fac cu reacţiile-ţipete ale lui ce durau o jumate do oră ca răspuns la orice mişcare care apărea în jur. Nu că regret că l-am pişcat, se întâmplă rar, nici degete nu-mi trebuie să le număr. De alta îmi pare rău şi mă pune pe gânduri. Că nu ştiu ce să fac şi cum de acţionat în aşa stări care blochează tot ce, vrei-nu-vrei, este necesar(?) de făcut în acel moment.

Copiii mici pe lângă toată frumuseţea lor şi a vieţii lor îs şi niştre monstruleţi mici pentru maturi. Îşi trăiesc viaţa întrun fel aparte, greu de înţeles pentru un, din punctul lor de vedere, matur necioplit şi mutilat.

Da poate că aşa şi este – maturii chiar îs neciopliţi şi mutilaţi la suflet şi la minte. Şi vine un moment când copilul se satură să mai încerce să le arăte greşelile. Şi încep a ţipa ca să atragă atenţia monştrilor eştea maturi.

Click here to view the embedded video.

Toată viaţa i s-a alcătuit din muncă şi numărări. Şi iar Muncă şi numărări, Muncă şi numărări.

Dacă le ajunge ce s-a câştigat pentru concedialele ei şi câştigul pentru o vară lucrată nebuneşte pe tractor, la “uborkă”**.

Tui mama ei de viaţă.

*şîfer = foi de ardezie
**uborkă = recoltarea grâului

Dacă la alegerile din aprilie (poză) cel mai mare striga prin casă “Votaţi mămăliga şi Jios voronin” iar cel mai mic sărea haotic după dânsul, acum tactica s-a schimbat.

Mai mult – tactica dată a dispărut printre verdeaţă şi puii care-i înconjoară pe un mal de Nistru, mai jos de o cetate de a lui Ştefan.

Primul, cel mai mare, chiar înaintea alegerilor s-a încăpăţânat să-şi dea primii doi dinţişori de lapte ciorii întro singură zi. Deacum i se ivesc dinţii de oţel. Precis că-i vor trebui. Asta e tema zilei la Dumnealui. Noi îl stimulăm şi-l felicităm!

Iar cel mai mic, speriat probabil de televizor cu apărători de patrii străine lui, zbârliţi, zburliţi şi incoerenţi, şi-a dat acordul fără nici o ezitare ca să fie tuns chilug.

Iniţiativă susţinută de bunelu-său pe linia mamei care a pus la dispoziţie maşina de tuns, două ulcioare de vin extraordinar şi de mine ca responsabil genetic şi înfăptuitor al acordului.

Acum frumuseţea lui capilară mângâiată cu drag de mine şi de mam’sa timp de doi ani a plecat în sobă. Las’că creşte alta, mai deasă… Felicitări cu prima tunsoare!

P.S. Cel mai straniu e că nanii lor, fiind de aici, se află întro ţară care atata şi aşteaptă – să ne distrugă pământul şi nu pot nici măcar veni să le facă prima tunsoare or să arunce împreună cu dânşii primii dinţi…

Andrieş

Azi cel mai mic face doi ani. Îi mulţumim lui, şi lui frate-său, că are/au atâta răbdare cu noi. Cu răbdare şi dragoste, firesc, zi la zi, fără note, fără vorbăraie aiurea, ne învaţă picii lecţiile de viaţă cu nişte subiecte extem de profunde. La care suntem restanţieri cronici.

Ne dau lecţii cum ar trebui să fie omul. Ne învaţă că există supărare, dar e urmată imediat de împăcare, zâmbet şi trăirea mai departe. Ne învaţă că e posibil să dărui bucurie necondiţionat. Ne învaţă cum trebuie de văzut lucrurile şi evenimentele. Prin prezenţa lor în viaţa noastră, prin bucuria lor de la ceea ce au în faţa aici şi acum, prin trăirile şi emoţiile curate, fără haine sociale idioate.

Ne învaţă că nu, nu-i chiar aşa cum noi “ştim”, cum am fost bătuţi cu maiul în cap prin şcoli, universităţi, societate. Ne rămâne să ne învăţăm lecţiile şi să revenim cât mai aproape de drumul pe care ni-i dat să-l facem, nu la cel care ni-i impus din exterior.