Ca să spun mai sincer – nu mă interesează, mi-s după ureche scandalurile de plagiat între şuşăra photoshopată aiurea care „cântă” cu CD-uri pe la nunţi şi cumătrii cu tariful 3-500/EURO/30 minute, atâta timp cât este youtube şi trilulilu cu toată arhiva estradei moldoveneşti/române şi mondiale.

Mi-a plăcut sfârşitul articolului. Valentin Boghean, care, printro prezenţă anterioară suspect de excesivă la Radio Noroc şi-a pus umărul ca să ascult mai rar acest post de radio, a spus:

„În acest an, promit că totul va fi pe cinste şi pe dreptate, fără interese şi favorizări”.

Iată şi  explicaţia de ce nu m-a interesat şi nu mă interesează evoluţia artiştilor actuali şi implicit a Eurovisionului în Moldova. Şi dacă ma va interesea vreodată – am să revin cu anunţ.

Notă: în timp ce scriam textul am ascultat:

Click here to view the embedded video.

Posmotrel

Citesc la posmotrel despre cele 50% moldoveneşti.

Se apropie cel mai mic:

-Tata, cine-i aista?
-Posmotrel.
-A-a. Da ce şotie o făcut, că stă smirna?
-O muştruluieşte pe Nely Ciobanu. Ea vrea ca tu să nu-ţi speli dinţişorii cu pasta de dinţi gustoasă “cu dinozaur” da cu pasta de dinţi moldovenească.
- Da? Apu ghini-i face!

*** Între timp ***

Nelly Ciobanu intră în baie şi închise bine uşa după ea. Înţepeni, pentru o clipă şi  îşi ciuli urechile. „Parcă nu mă aude nimeni” gândi interpreta de muzică uşoară, în faţa lavoarului. Scoase cu grijă, de după oglindă, tubul cu blend-a-med, desşurubă căpăcelul, privindu-l cu circumspecţie. Ştia că nu e voie. De când cu „Legea celor 50%” jumătate din lucrurile înconjurătoare trebuiau să fie moldoveneşti…continuare

Cea mai reuşită dezvoltare a subiectului aiurit generat de măreţii noştrii artişti care vor să mă oblige să ascult muzica lor.

M-am pornit să ascult muzică. Am început de la Iurie Sadovnic că mergea o emsiune la Prime TV vreo două ore mai înainte şi nu era posibil să mă uit. Era un interviu cu maestrul, montat extraordinar, sub pana Rodicăi Ciorănică, bineînţeles. Păcat că anume azi nu era situaţia să stau şi să-l ascult ce spune. Să ascult aşa cum mi-ar fi plăcut mie – în linişte, cu sunet ridicat ca să-i aud desluşit nu că vorbele lui, dar chiar şi respiraţia.

…Am pornit de la Sadovnic. Şi doar la el am rămas. Face o muzică pe care o ascult cu impresia că iese din sufletul meu şi curge limpede prin mine…

Apropo, iată ce se spune (în rusă) pe un forum rusesc despre muzica lui. Nişte oameni acolo, care nu-i înţeleg cuvintele, care nu-l au au de “maldavanin”, care doar îl ascultă:

Потрясающие песни, потрясающее исполнение, и слов даже знать не обязательно. В душе самые тонкие струны задевает, до слёз, согласна. Тут даже описать словами трудно, можно только прочувствовать, как переполняют эмоции.

Mă pornisem să ascult muzică. Ascultându-L, uitasem pentru ce mă pornisem. E ziua soţiei mele, căutam o dedicaţie.

Enigmatice femei, eu pot cânta numai pe una, Sadovnic vă cântă pe toate!

Bun, despre carte şi autoare. Spun doar ce ştiu. Cartea se numeşte “Capcanele Identităţii“. Şi e scrisă de o colegă de şcoală, era cu o clasă mai mare, Tamara Cărăuş. În timpurile când eram colegi de şcoală Tamara se semna Carauş pe ultimul rând din centrul copertelor caietelor şcolare.  Erau timpurile sovietice şi paşapoartele rusificate ale părinţilor noştri nu prea ţineau cont de diacritice…

Scrierile ei conţin abordări filozofice şi nu se citesc ca romanele poliţiste. Dar nu pierd din valoare de la asta, din contra. Ţin minte că reflectarea asupra celor citite în “tzara mea” m-a ajutat să fac concluzii bunişoare în acele timpuri ale formării mele.

Acum a făcut prezentarea cărţii “Capcanele Identităţii“.

Mă bucur pentru ea.

Ş-apu` ce? Cărţi se tipăresc multe. Multe, dar pân acum(!) încă n-am citit nici un roman despre Chişinăul de la începutul anilor ’90. Ani pe care i-am trăit şi eu pe etaje de băieţi din cămine de fete. Şi pe la cenaclurile Teatrului de Vară şi mitingurile urmate după fiecare adunare de acel tip. Şi multe, multe altele.

Frate-su îl mai laudă pe ici-colea:

În romanul lui Mihai sunt foarte importante timpul şi locul. Locul – Chişinău. Timpul – anii 90. Foarte puţin s-a scris de anii 90 din Chişinău. Şi mai puţin s-a scris la rece, aşa cum face Mihai. Nu i-a scăpat nimic din tranziţia cruntă: mişcările de eliberare naţională (la care a participat), carnavalul naţionaliştilor, absurdul anumitor personaje care devin peste noapte din filoruşi în filoromâni.

Intriga deja mi-a creat-o, ar fi putut şi să nu-l laude Hai, că aşteptăm, poate ajunge repede şi pe la Chişinău.

Fragmente din Tovarăşi de cameră: aici şi aici

Cu leitmotiv reieşit din “Red”-ul lui Bruce Willis şi nu mai ştiu a cui şi titlu scurs din expresia tipic hollywoodiană a actorilor “Moldova sucks!” [secvenţa]. Expresie care poate atinge la nervul sfânt “patrioţii” isterici. Normal că autorii au încercat să se lămurească cumva: apu sucks or nu sucks?

Pe durata evenimentului aveam senzaţia plăcută că m-am aşezat comod în fotoliliul de lucru, citesc texte din bloguri care-mi plac şi mă uit la secvenţe video-interviuri culturale ca să găsesc ceva interesant. La lecturi nu mă opresc, nu m-au impresionat tare, citesc mai în fiecare zi de acest tip. Dar a fost OK aranjamentul logic al lor şi trecerea de la un subiect la altul.

Însă foarte bune au fost secvenţele video în care se interogau diferiţi oameni ai culturii despre impresiile lor referitor la “Moldova sucks”-ul hollywoodului. Ninela Caranfil arăta neprihănită pe fundalul schelelor şi a unei crengi tăiate şi atârnând aiurea, justificând cu patimă pe Plahotniuc şi cei 200 de lei primiţi. Viorel Mardare ne vorbea ceva; vorbea cu tâlc, la subiect, scurt; dar fesul lui şi fundalul – portretul Mona Liza spuneau tot. Strâmbeanu s-a expus cu mult umor şi realism. Apogeul fiind Geta Burlacu filmată în rol de şoferiţă cu un limbaj de excepţie. Iar monologul ei, monologul trebuie auzit ca să-i fie înţeles sensul.

Dar, per total, numai un moldovean va putea înţelege ce s-a spus acolo. Şi de ce s-a spus!

Şi s-a decis: din cei care n-au trecut preselecţia jiuraţilor – prin intermediul SMS-urilor vor mai fi selectaţi 5 interpreţi care vor acumula cele mai multe “susţineri” populare.

Pentru a-mi manifesta atitudinea – trimit un mesaj-SMS de susţinere pentru Pavel Turcu cu textul “46″ la numărul scurt 4949.

Unele lucruri de clarificat:
1. Cum vor proceda jiuraţii îm finală? Nu vor merge pe poteca “trimite prostule SMS-uri de 8 lei bucata, noi, jă, deacum ştim cine va fi în selectat”?
2. SMS 46 la 4949 merge de la Moldcell?

imagine boombangablog.merseyblogs.co.uk

Cunoscut prin prezenţa în formaţia „Noroc”. Compozitor. Chitarist.

„Noroc” a apărut în 1967, format de Mihai Dolgan, decedat şi el în 2008. Băieţii au devenit foarte cunoscuşi în Uniunea Sovietică după lansarea pieselor „Cântă un artist”, „De ce plâng chitarele”

În 68-69-70, biletele la concertele lor erau de negăsit.

Au câştigat „simpatia publicului” la festivalul „Lira Bratislavă”. Prin 1970 Ivan Bodiul, în urma presiunilor moraliştilor şi culturiştilor sovietici, a desfiinţat „Noroc”-ul moldovenilor pe motiv că promovau valori de joasă calitate. Nu ştiu formulările da ian cată ce josnice cuvinte pentru petrecerile acestui neam:

- – - – - – -
Şapte căni în palmă ş-un ulcior,
Ne săltăm în sus de şapte ori.
Bem de şapte zile până-n zori
Între cobze şi viori.

Iară cine se va clătina
Şi de ziua a opta nu-mi va bea,
Nu e, pui de lele, nu-i de aici.
Sus păharele, voinici!

Ţine-mi, Doamne, zilele,
Vinul şi copilele,
Struna lăutarilor,
Zi-i, frate, că mor.

Măi crâşmar, mai toarnă-mi un păhar,
Şi să-mi chemi aproape un lăutar.
Zău, frumoasă-i viaţa s-o trăieşti
C-un păhar s-o-ndulceşti.
- – - – - – -
Mihai Dolgan ulterior a reorganizat Formaţia în „Contemporanul”, din 1985 redevenind „Noroc”.

Dumnezeu să-l odihnească pe Anatol Neamţu în Pace!

Mihai Volontir, Budulai-ul mamelor noastre. …Nu ţin minte despre ce a fost spectacolul unde l-am “cunoscut”, da-i ţin minte şi acum Vocea lui caldă în sala asudată a casei de cultură din sat, undeva prin ’85.

Va avea la 9 martie anul viitor  76 de ani. Aşa îi dat omului că ceea ce are frumos începe să preţuiască numai atunci când realizează că nu mai este. Acum încă mai este alături, poate de tras o fugă pe la teatrul “Vasile Alexandri” din Bălţi?

Să ne mai trăieşti maiestre!

Click here to view the embedded video.

Ana Lesko, după ce i-a cântat, cu bani, astă vară la Soroca Mamaia lu` Radu Mazăre, fosta mare pasiune de-a ţaţei date, iaca iarăşi o dă in bară cu iubirea.

Logodită cu Poponeţ, cel care a mai dat ochii cu ceva timp în urmă nu numai cu Elena Basescu, cea care a fost nu demult în Chişinău cu scopuri aşa zis electorale şi cea care are câte ceva în comun cu Traian Basescu, cel care râde ha-ha-ha.

Deci, acest poponeţ, Codin Maticiuc, brusc s-a trezit cu fundul la gard şi papuci în mână, nu mai vrea să se-nsoare basarabeanca dată cu poponeţul. Motivul invocat este materializarea chintesenţei iubirii de VIP-uri – banişorii, care acum îs cam în perioadele critice nu numai la Poponeţ.

Pentru care naiba a trebuit să scriu acest post? Ca sa pun pe prima pagină, alături de exministrul culturii, poza Anei Lesco.